Mount Hector & Little Hector

Ne oprim si decidem ca este timpul sa ne echipam pentru ghetar, ne luam hamul, coltarii, impartim coarda sa fie egala, 10 m distanta intre noi si fiecare duce restul de 10 metri in rucsac. Am pe mine carabe , prusice, casca, picket-ul si pioletul in mina. Inainte sa plecam imi arata citeva reguli in caz de nevoie, desi imi dau seama ca teoria ii teorie dar practica te omoara in caz de nevoie.

Cu echipamentul pe mine mi se pare ca sunt mai grea si parca inaintez mai incet, Atti o porneste, dar trebuie sa se opreasca si sa ma astepte pentru ca suntem legati in coarda si trebuie sa ne reglam mersul unul dupa celalt.

Dupa o traversare pe un petec de gheata dam iar de bolovani si de data acesta trebuie sa ii trecem cu coltarii, lucru anevoios. In sfirsit sintem pe ghetar, cit se arata cu ochii se vede o masa mare alba intinsa care sta intre noi si virful care se vede in zare.

Atti o porneste inainte, eu il urmez iar dupa noi vine echipa formata din Adi si Eugene. Este interesant si am senzatia ca parca am mai fost aici, coltarii ma ajuta mult sa merg pe gheata de parca as merge pe strada si incep sa prind incredere ca totul va fi bine.

Inaintarea se face lent si suntem prevazatori, chiar daca sunt prima oara pe ghetar sunt constienta de pericol si stiu ca nu ii de joaca, asa ca tin pioletul in mina fiind gata sa il folosesc in orice moment. In fata ni se arata citeva portiuni care ne fac sa ne gindim ca ar putea fi crevase, asa ca ne decim sa le ocolim prin stinga. Trecem prevazatori si la un moment dat in dreapta se vede o crevasa in toata splendoarea ei, e imensa, asa ceva nu am vazut decit in filme sau in carti. Deasupra se vede podul de gheata care este fragil iar in jos se deschide haul albastru care te fermeca dar si sperie in acelasi timp, as vrea sa ma opresc sa fac o poza, dar nu indraznesc sa il distrag pe Atti care este primul si cu regret in suflet ca nu pot imortaliza aceea frumusete greu de descris imi continui drumul si ma gindesc daca voi mai avea

prilejul sa vad asa frumusete naturala.

In dreapta noastra se mai vede o crevasa care se prelungeste pina aproape de unde trebuie noi sa trecem asa ca Atti imi zice sa fiu pregatita pentru orice, asigur pioletul in zapada si sper din suflet ca totul are sa treaca cu bine. Atti trece incet dincolo de pasajul periculos si imi face semn ca ii ok si sa vin si eu incet. Traversez cu bagare de seama, respect natura si faptul ca am prilejul sa invadez un teritoriu care este atit de periculos si pretuit.

Mai avem in drumul nostru citeva crevase, dar nici una asa de spectaculoasa ca si cea pe care o vazusem mai inainte.

Zapada este spulberata de vint si imi bate in ochelari, sunt cu ochii atintiti cind la pasii pe care ii fac cind la Atti. Intr-o fractiuna de secunda il vad pe Atti ca aterizeaza in genunchi, si apoi dispare pina in briu in zapada, de fapt cadea intr-o crevasa, nici nu imi dau seama cind s-au intimplat toate astea, dar sunt deja pe burta si tin cu infrigurare pioletul care este sub mine infipt in zapada.

Atti imi striga ca ii crevasa sub el si sa il asigur, incerc sa scot picket-ul, dar pentru ca este prima data pentru mine si nu am exersat imi este greu sa imi coordonez miscarile si sa fiu mai rapida. Imi dau seama ca de mine depinde daca Atti poate cadea sau nu mai departe.

Infig in zapada picket-ul si ma asigur, il vad pe Atti ca iasa incet din crevasa, am avut noroc, nu era prea mare ca si latime, dar era adinca.

Cred ca socul l-am simtit mai tare dupa ce totul trecuse, pe moment m-am focalizat asa de tare pe ce am de facut ca nu m-am gindit sa ma si panichez.

Am trecut cu bine si eu de locul unde Atti cazuse si mi-a fost chiar groaza sa ma uit in haul care se deschidea sub mine.

Le-am facut semn si la ceilalti doi sa vina cu atentie si sa se asigure unul pe celalat.

Acuma eram si mai prevazatoare ca si inainte pentru ca stiam precis ce se poate intimpla, deja gustasem din pericolul real.

Am traversat cu bine portiune mai periculoasa a ghetarului si de acuma urma un urcus sustinut pina sus, eram la 3000 m altitudine, dar ultima portiune era cea mai grea.

Atti urca si facea serpentine si eu il urmam. Ne odihneam incet si o porneam din nou. Ultima panta a fost abrupta si ne-am folosit de piolet ca sa putem urca.

Dupa mai bine de o ora de urcus sustinut suntem in sfirsit in sa, ne mai desparte doar o mica incercare de-a ajunge pe virf.

Mincam ceva repede, frigul incepe sa ne cuprinda, imi iau tot ce aveam pe mine si pregatim din nou coarda ca sa o folosim.

Am avut momente in care imi venea sa renunt si sa ii astept mai jos, si i-am zis la Atti ca daca merge intr-un ritm sustinut mai lent nu am nevoie de pause dese, trebuie doar sa ne reglam unul dupa celalat, el fiind mai puternic trebuia sa mearga mai incet.

Intre timp vreamea incepe sa se strice, se vad nori in departare care ne invadeza repede si vintul sufla cu putere. Ii zic la Atti ca nu vreau sa urc pina sus , dar ceva din mine spune ca am sa pot si ca daca ma incred si fac ce mi se zice are sa fie bine.

Atti asigura coarda in picket si imi zice sa il urmez dupa ce ajunge pina la mijlocul pantei, cel mai greu este un pasaj cu stinci unde din pacate Atti nu gaseste sa puna asigurarea, dar se foloseste de picket.

Ma ajut cu pioletul si vad ca zapada ma tine, stiu ca sunt legata si in coarda asa ca urc incet dar cu grija, nu vrea sa alunec ca atunci are sa imi fie greu sa ma redresez.

Trec de locul unde Atti a asigurat si scot piket-ul ca sa il iau cu mine in caz ca ne va trebui mai sus.

Ajung unde este Atti si acuma il asigur eu si el urca mai departe pina pe virf. Ajuns pe virf imi face semn sa vin ca ma tine.Totul a fost super, greu dar rasplata este pe masura efortului, sunt pe virf, frinta si transpirata ca un cal de cursa lunga, a fost de fapt o cursa lunga, dar suntem departe de a fii gata cu drumetia pe ziua de azi.

Savuram momentul, suntem la 3394 m si vedem marea de munti care ne inconjoara, ma simt fericita ca am reusit. Ii asteptam si pe ceilalti doi sa vina si sa facem poze ca sa putem sa incepem coborirea, mai este mult pina sa ne vedem jos in parcare.

Ajung cu bine si Adi si Eugine, facem poze si acuma este momentul sa coborim. Atti leaga cele doua corzi impreuna si le da drumul pina jos, Eugene este primul care pleaca, dupa aceea sunt eu, Adi si apoi Atti va cobori ultimul el fiind cel mai experimentat dintre noi.

Ajungem cu bine jos si acuma il asiguram noi pe Atti care se foloseste de 2 pioleti si ajunge si el cu bine jos.

Ne regrupam din nou si ne legam in coarda, suntem gata de coborire, intre timp ne decidem ca ar fi mai intelept sa nu mai ne intoarcem pe ghetar si o luam pe creasta catre Little Hector pe care ne propunem sa il urcam si apoi sa coborim pe alta parte decit pe unde am urcat.

Suntem obositi, dar alta varinata nu este, o luam pe creasta si cind zapada incepe sa se termine ne hotarim sa ne dam coltarii jos si sa ne dezlegam din coarda, acuma pericolul nu mai este asa de mare.

In stinga noastra se vede lacul Hector care pare imens chiar si de la altitudinea aceasta, iar in dreapta se vede ghetarul si crevasele.

Dupa ceva efort ajungem cu bine si pe Little Hector 3125m, victoria e totala, am facut doua virfuri de peste 3000 m intr-o zi si am atins altitudinea de 3394 m. E o reusita, am facut un traseu care este cotat in carte avind ca si grad de dificultate: technical climb. Mai luam ceva energizante , ma simt prea obosita sa pot minca desi ma rupe o foame cumplita.

Ne pozam din nou si acuma distractia de abea incepe, o coborire obositoare care ne stoarce si ultimele energii care ne-au mai ramas.

Gasim in drumul nostru citeva petice de zapada si incercam sa coborim pe acolo fiind mult mai usor decit pe bolovanii care ne termina. Din pacate nu ne putem da pe fund ca si alte dati, in primul rind e mult prea periculos, sunt cornise si nu stim unde incep si apoi zapada este cam moale si ne afundam in ea.

La un moment dat Atti isi da drumul pe o bucata de zapada dar ne striga repede cind ajunge jos sa nu facem la fel pentru ca este prea abrupt si oprirea se face brusc in bolovani.

Ocolim prin stinga crezind ca o sa fie mai usor, din pacate terenul devine tot mai abrupt iar de la un moment dat nu avem alta optiune decit sa traversam o limba de zapada abrupta.

Eugene coboara primul folosindu-se de piolet, apoi umez eu si Adi.

Coborirea se face cu fata la munte, ma simt terminata, nu ma asteptam sa fie chiar asa de nasol la coborire. Cu rabdare imi folosesc ultimele ramasite de energie si ma concentrez la traseu, daca alunec stiu ca va fi nasol si doar pioletul ma va opri din cadere, asa ca sap cu piciorul trepte care sa ma poata tine si in care sa ma incred.

Coborirea ii lenta si anevoioasa dar asta este si stiu ca incet pot cobori sigur si teafara.

Of sunt jos, ce bine, dar acuma trebuie sa ma distrez iar cu bolovanii , incerc sa gasesc pasaje unde este grohotis si ma folosesc de el sa alunec incet in jos, chiar daca este un noroi teribil pe bocancii mei si pe manusi deja nu mai imi pasa doar sa ma vad odata ajunsa cu bine jos.

Baietii sunt jos si ma aspteapta, Adi trece si el de mine si o ia mai hotarit pe pietris. Incerc sa nu ma gindesc cit mai este pina jos si stiu ca fiecare pas facut ma apropie de parcare.

Coborirea devine tot mai lenta, ajungem pe fagasul unul piriu secat si o luam in jos, la un moment dat o cotim la dreapta si o luam prin padure incercind sa gasim cararea care sa ne duca la parcare. Dupa o aventura printre copaci si maracini Atti gaseste cararea si o luam la picior, ne este tare cald si simt cum imi fierb picioarele in bocanci, Atti este incins si el si se plinge ca nu mai poate de caldura. Inca un pic si se vede parcarea, am ajuns de unde am plecat dimineata.

Ce aventura am avut azi!

Drumetia a durat 14 ore jumate iar in total cu drum, plecat la 2 jumatate dimineata de acasa si ajuns la 10 jumatate seara acasa.

O zi frumoasa care s-a terminat cu bine si care ne-a dat satisfactia ca natura ne-a primit iar cu bratele deschise si ne-a lasat sa ii exploram teritoriul.

Muntele este a doua mare dragoste a mea de care nu am sa ma despart niciodata.

Echipa: Atti, Miha, Adi si Eugen (Yevgeniy Tolbatov).

                                                              Mihaela Man.